După ce Dumnezeu a făcut lumea, pământul, apa, soarele și luna a trebuit să creeze vietățile. Mici și mari, toate să se bucure de viață, toate să se bucure și să se înfrupte din natura pe care a creat-o cu atâta grijă și cu atâta dragoste.

A făcut să fie ploaie… și să cadă stropi curați din cer, să cadă pe frunza abia înmugurită și de un verde pur. Stropul alunecă încet, prelingându-se spre pământul proaspăt, moment în care este mângâiat încet de prima rază de soare.

Toate păsările din natură văd minunea, și reflecția razei de soare în apă, și se duc cu mic cu mare la Dumnezeu:
”Doamne… am văzut… am văzut cu ochii noștri… a fost un miracol… a fost o amestecătură de senzații plăcute ochiului nostru… și ne-am simțit mai bine toți… a fost ceva minunat!”
Dumnezeu le spune blând:
”Ce ați văzut voi erau culori, culorile naturii, culorile de care îmi doresc să vă bucurați, culori care nu au niciodată un număr anume, ci pe care le puteți combina și amesteca după cum vă place vouă. E libertatea pe care o aveți, să trăiți o viață pe cât de colorată vreți voi”
”Dar Doaamne… nu poți să ne colorezi și pe noi?”
”Bine pescărușule, vă voi colora” spuse Doamne Doamne în timp ce aduna lângă el vopsele magice. ”Ia spune, tu ce culoare vrei să fii?”
”Păăăi, Doamne… mie îmi place să stau pe lângă apă. Îmi place că e curată, îmi place că e limpede… Eu nu știu culorile”
Râse Dumnezeu, și muie pensula într-o vopsea magică albă, și atinse pescărușul.
Așa au venit pe rând toate păsările… Pe unele le-a făcut albe, pe unele albastre, pe unele negre, pe altele gri, pe altele verzi. După ce a petrecut mult timp cu ele, Dumnezeu termină de colorat tooate păsările. Au plecat fericite, lăudându-se cu frumoasele culori, bătând cu forță din aripi, făcând cercuri în cer…

Cum se bucurau ele acolo, sunt văzute de un pițigoi mic și amărât. Se duce să vorbească el cu una din păsări de un albastru metalizat superb, mândră și umflată în pene.
”Dar…..dar…dar tu de ce ești așa frumoasă? Ce văd? Eu…eu nu sunt ca tine” spuse pițigoiul cu un glas amărât.
”Păi, noi am fost în vizită la Doamne Doamne, și ne-a colorat. E culoare ce vezi și te încântă. Am fost toate păsările acolo… Cu tine ce s-a întâmplat?”
”Eu nu am știut… dar mă duc și eu. Acum plec.”

Și se duce pițigoiul rapid la Dumnezeu.
”Doaamne… am văzut toate păsările.. Toate sunt frumoase, și sunt colorate. Am văzut alb, am văzut verde, am văzut albastru…Eu… eu de ce nu am nicio culoare? Colorează-mă și pe mine, te rog!”
”Pițigoiule… dar ai venit târziu. Toate vopselele mele s-au terminat”
Pițigoiul încetini bătaia de aripi. Privirea i se pierduse la gândul că el nu va fi niciodată la fel ca celelalte păsări, și că el nu va putea colora cerul. Și începu a plânge.
Dumnezeu îl vede, și atunci adună toate pensulele cu care a colorat celelalte păsări și începu să îl picteze pe pițigoi cu toooooaaate culorile pe care le mai avea.

Și a plecat pițigoiul zburând fericit. Era acum cel mai colorat dintre toate păsările.

Și era singur un curcubeu pe cer…